Thursday, 9 July 2009

Lectia de azi

Am invatat azi, dupa o serie de mici evenimente care pentru altii vor fi nesemnificative si pe care nu am de gand sa le numesc, ca ceea ce nu te ucide, nu te face nicidecum mai puternic! Din contra: ce nu te omoara, te lasa sangerand cu rani deschise in praful de zi cu zi, te lasa schilav si distrus: un caine pietruit ramas cu un singur ochi si 3 picioare, care arata mai degraba odios decat dragastos de fiecare data cand incearca sa se gudure.
Am mai invatat ca speranta nu e nimic altceva decat zgomotul pe care il face propriul corp cazand bajbait pe intuneric in groapa cea fara de fund care se numeste viata. Dar parea proasta e ca continui sa crezi ca speranta e luminita firava care ar trebui sa rasara de undeva, sa-ti indice chiar si pentru scurt timp unde anume te afli, sa-ti lumineze chiar si cel mai restrans spatiu inconjurator, sa te conduca spre alt corp care cade bajbaind prin aceasi groapa intunecata...

Cei ce ma cunosc, imi vor recunoaste pesimismul. Cei care ar trebui sa inteleaga ceva din ce-am vrut sa spun, nu o sa vada niciodata ce e in fata ochilor lor! Pentru cei ce nu ma cunosc, am scris nimicuri... Si-atunci, pentru cine mai scriu?!




Later edit:
Poza gasita pe net...nu stiu exact unde...sau de ce mi-a placut. Poate pentru ca are legatura cu o libertate pe care putini o mai recunosc, o mai resimt si o mai inteleg...poate. Imi pare rau ca nu am link. Mi s-a parut expresiva. Nu neaparat legata de postul meu...

2 comments:

Dahlia Wegrzynowski said...

De fiecare dată, duc o luptă la cuțite, cu netul ăsta de rahat ( scuză expresia ), ca să îți citesc blogul... e teriiibil! [-(
Pesimisto! - ți-aș spune, serioasă, încruntând din sprâncene: ai un cu totul alt pesimism față de al meu. Adică, nu știu!, cum să mă explic? De ce zici asta? De ce nu crezi că ceea ce... nu te...?
Uite, azi eram cu Rurenka: eu, în fum de visare, pufăiam cu ciudă, stând întinsă pe un trunchi de copac retezat - râvneam la viața păsărilor care survolau înălțimi, nepăsătoare!; Rurenka pălăvrăgea, antrenându-mă și pe mine în jocul fumului amețelii. Și apar ca din pămând vreo 5 dulăi de stână. Și începe Dahlia să tragă-n piept cu nerv: „La naiba, ăștia nu mai pleacă?!” - una dintre javre, mai insistentă se juca de-a hiena cu mine. Dar nu m-a sfâșiat măi, nu m-a omorât. A plecat, tot mârâind. A aruncat un val de tensiune-n mine, nu m-a omorât. Nici nu mi-a fost teamă, nu acea frică fizică. Dar m-a tensionat psihic... Pfuu

andrei said...

:(