It's a Kind of Magic

A plouat atat de mult si a fost atat de multa ceata, incat soarele de zilele astea mi-a patruns sub piele; a fost ca un fel de drog. De aici si starea mea de continua euforie. Ieri seara faceam baloane cu chestia-de-facut-baloane-de-sapun* in piata Unirii, pentru copiii care au venit sa vada luminile de Craciun; sau sa manace mere glazurate; sau vata pe bat; sau sa patineze; sau orice altceva ce-ar fi avut ei chef sa faca. Si ranjeam cu gura pana la urechi. Si eram "culoare"...

---

*in absenta unui nume pentru obiectul respectiv, ca si in multe alte cazuri in care nu gasesc o denumire pentru ceva, ma folosesc de sintagma "chestia de/pentru", adaug functia pe care o indeplineste obiectul la care ma gandesc si VOILA!: denumirea.

Desculta

I-au gasit trupul sfartecat de mare intr-o dimineata de decembrie... ninsese cu o noapte inainte si stancile erau pline de puf alb inghetat, patat pe alocuri de sange si apa sarata. Era acelasi loc in care obisnuia sa o aduca pe ea, in zilele in care vroia sa o linisteasca; stia cat de mult o calma marea... Ea ii spunea mereu ca daca ar fi sa moara, i-ar placea sa stie ca o sa fie in bratele intinderii pe care o iubea atat de mult. Pana si tablourile pe care le picta zi de zi aveau pe fundal marea: linistita uneori, furtunoasa de cele mai multe. O gasea adeseori adusa de mare la tarm, stand intinsa fara suflare pe nisipul umed, cu pielea zgariata fin.

Ciudat! Ciudat cat de putin zdruncinata a fost ea cand, pasind desculta pe pietrele ninse, i-a vazut trupul insangerat, stins... N-a tresarit; nici macar n-a clipit. S-a intors pur si simplu spre stanci, s-a uitat la mare cu acelasi drag nespus, si a murmurat cuvinte numai de ea intelese. Purta perechea ei veche de blugi taiati si o camasa neagra, cu cel putin 3 numere mai mare. Parul ii era desfacut si incarligat in bucle, ca de obicei. Zapada se topea sub talpile ei micute, transformandu-se in balti.
S-a intors dupa o vreme zambind si a cerut senina o cafea. Cu cana aburinda prinsa intre maini, zambind inca, a intrat in camera intesata de tablouri, s-a cuibarit in fotoliu si a pornit televizorul...

...nimeni nu avea sa stie ce facuse...sau de ce!Era, in sfarsit, desprinsa din lanturile vietii, libera sa iubeasca marea si numai marea. Avea sa-si aminteasca mereu expresia fetei lui dupa ce l-a sarutat pentru ultima data; mainile ei sprijinindu-se de pieptul lui, impingandu-l de pe stanca; trupul lui alunecand spre valuri; ultima licarire nedumerita de viata in omul pe care il iubise atat... si avea sa pretuiasca mereu amintirile astea! Ar fi vrut doar ca el sa inteleaga...sa vada lucrurile asa cum le vedea si ea...sa stie ca n-a avut de ales! Insa acum...acum era libera!

http://blue-faith-88.deviantart.com/art/Freamat-descult-60802535

Nebunie

120 km/h. Noapte. Ploaie. Imi apas piciorul pe acceleratie cu aceeasi ura cu care as strivi un gandac de bucatarie. Acul urca linistit spre 130."Curba la dreapta",zice indicatorul. La dreapta sa fie! Invart de volan absenta, cu capul mai mult la melodia asta care ma energizeaza si ma obsedeaza de cateva zile. Luminile celorlaltor masini devin o singura dara de lumina lunga, alocuri intensa. Accelerez iar.
La naiba! Unui idiot i se pare amuzant sa mearga cu 80 km/h tocmai azi! Tocmai pe drumul pe care merg eu! Nu am chef sa incetinesc! Depasesc! Luminile tari ale unui camion de pe contrasens ma orbesc. Moartea e atat de atractiva in momentul acesta! Simt deja durerea impactului raspandindu-se in fiecare celula a corpului meu, fiecare bucata din mine urland disperata sa inceteze durerea. Insa mintea e in continuare euforica, prinsa in acelasi refren obsedant. Trag de volan in ultima clipa, si intru iar pe banda mea. Apas pedala de acceleratie pana ating podeaua, agasata ca masina nu atinge mai mult de 140.
Melodia se apropie de sfarsit si odata cu ea imi revine si mie simtul realitatii. Ridic piciorul de pe acceleratie. Acul coboara repede de la 140 la 80...

http://did.deviantart.com/art/Driving-on-21584159

...

If it hurts so bad, why do I keep hitting myself with a hammer?

Because it feels SO good when I stop!

Magie

M-a socat mereu cum oamenii de la munte pot sa traiasca pe varfuri stancoase, avand ca singura cale de acces catre casutele lor o poteca ingusta si ingrozitor de abrupta, cum topaie sprinteni de pe o piatra pe alta incarcati cu tot felul de lucruri si cum, indiferent de cat de obositi ar fi, raman la fel de ospitalieri si bine-dispusi. Cand patrunzi intre munti, in satele pierdute prin paduri, patrunzi defapt intr-o alta lume; e basm si e legenda. Toate povestile pe care le ascultai copil fiind iti par brusc reale. Aici prind viata Fetii-Frumosi si Ilenele Cosanzene - rosii in obraji si cu par de culoarea fanului uscat - zmeii cei batrani si haini si toate celelalte creaturi care ti s-au perindat vreodata prin imaginatie. Si-apoi, tocmai cand te gandesti ca lumea asta magica e imposibila, gasesti, in mijlocul pustiului unde nu respira tipenie de om, cate o banca cioplita din vre-un trunchi prabusit si ti se pare ca numai o zana fermecata sau o ursitoare ar fi putut sa-si caute loc de odihna intr-un loc atat de ciudat. Cand te astepti mai putin, se iveste aruncata cate o casuta de pamant, vestigiu de pe vremea strabunilor demult prefacuti in praf, de parc-ar fi casa blandei Sfinte Duminici…si-atunci te vezi din nou plasat in basmele copilarei.
Seara e racoare. Dar aici nici macar racoarea nu e aceeasi. In lumea asta cu totul noua, racoarea e o binecuvantare divina, care iti mangaie pielea cu o tandrete desavarsita si-ti da peste cap toate convingerile cum ca frigul n-ar face bine trupului. Adevarul e ca singura vinovata pentru felul in care te inconjoara si te surprinde aerul rece e lasarea magica a serii…
Noaptea e categoric rupta dintr-un alt taram. Puzderia de stele si felul in care cade lumina lunii peste varfurile stancoase te duc cu gandul la o imbratisare impartasita de doi indragostiti. Zorii de zi par a comite un sacrilegiu de fiecare data cand se lupta cu intunericul, starpindu-i pentru cateva ore pretentiile de maretie. Dimineata si seara, cand soarele e nehotarat daca ii e mai bine ascuns dupa brazi si stanci sau catarat sus pe cer, lumina si umbra devin pentru cateva minute compatibile si par a fi instrumente muzicale combinate special pentru a interpreta un cantec sublim.
Te infioara fiecare freamat de tei din fata portii, ti se pare diferita fiecare melodie mormaita de greierii din iarba si te vrajeste sunetul romantic pe care il scot stropii de ploaie cand izbesc stancile goale. Si apoi, dupa fiecare magica ploaie, norii care se strecoara printre munti par ghiare de zmei care-si revendica taramul vrajit zgariind si sfartecand bucati din fiecare pisc.

Cu toate astea, eu tanjesc nebuneste dupa mare…

Am fost odata....si ce sunt acum!?

M-am nascut intr-o zi ciudata de martie, undeva intre 6 si 7 dimineata. Am inteles din povesti ca timpul era razbunator : a plouat, apoi a iesit soarele pentru ca intr-un final sa ninga viscolit. Presupun ca din cauza asta imi spune mama mereu ca sunt ca vremea. Vara m-a prins sub vita de vie, asezata pe perne intr-o troaca taraneasca de lemn, gangurind de zor.
Am crescut catarata prin copaci, jucandu-ma de-a vrajitoarele cu Paula(prietena mea din perioada de embrion). Eram vesnic pline de vanatai si zgariate, dar cu gura pana la urechi de fericire! Cativa ani mai tarziu, ne plimbam ziua intreaga pe strada cu bicicletele, tot numai noi doua. Era epoca Aqua - A.S.I.A.: codite impletite a la Irina, imbracaminte asortata si cantece falsate pe sub nucul cel batran din curtea bunicului Paulei. A venit apoi vremea in care ieseam seara si ne lungeam pe asfaltul fierbinte la miezul noptii, cu cate o sticla de Coca-Cola rece langa noi si ne poveseam viata din timpul scolii. Paula a inceput sa nu mai vina in fiecare vara la Vama...si n-am mai mers nici eu. Am pastrat legatura totusi, si suntem si acum prietene bune!
Pe la 14 ani eram deja prietena buna cu Deea, pe care o urmam cu incredere de catelus peste tot... Incet, incet, incepea sa se contureze o alta etapa in viata mea. La 15 ani mi-am descoperit prima dragoste. La 16 stiam ce inseamna o relatie "serioasa"; evident ca eram mult prea copil ca sa apreciez destul ce aveam. Vroiam mai mult, fara sa-mi dau seama ca aveam exact ce-mi doream. A fost totusi, cea mai luminoasa perioada a mea de pana acum. Si stiu exact cui ar trebui sa-i multumesc pentru asta!
O buna perioada singurul ascultator fidel al vorbelor mele fara sens a fost colegul meu de banca, Bogdan, pe care am ajuns sa-l vad ca pe un frate mai mare. E un tip relativ tacut, cu ochi mari si foarte inteligent, obsedat si el de jocuri de calculator ca atat de multi alti adolescenti. Mi-ar placea sa cred ca ne-am fost mai degraba sprijin reciproc intr-o perioada nu tocmai roz pentru niciunul dintre noi.
Am castigat-o apoi pe Rurenka ca prietena. Fatuca asta e toata ziua numai un zambet, la 19 ani e inca fan Mikey Mouse, se uita la desene animate si isi face propriile coregrafii pe melodiile pe care le iubeste. Cand se infurie ai face bine sa stai departe din calea ei, caci fulgera si taie in stanga si in dreapta! E fata care te face sa razi cand tu vrei sa plangi; cand are ceva sa-ti spuna, ti-o arunca in fata cu cea mai mare nonsalanta, iti sare in ajutor cand ai nevoie de ea si-ti intampina palavragelile cu replici ironice.
Am cunoscut-o prin intremediul ei si pe Rox. Ea e altfel: pentru cei ce citesc de zor romane clasice, ei bine, Rox ar putea foarte bine sa fie una din eroinele vostre preferate; pentru ceilalti, Rox e prietena cea buna cu care te intalnesti seara de seara in statie, care iti ridica moralul de la pamant si-l sterge de praf cand tu nu mai ai forta sa o faci si care are cel mai contagios ras cu putinta!



De un an incoace, imi duc zilele (sau mai exact serile) in Statie! Nu stiti unde e Statia?!E acolo unde in fiecare seara se aduna vreo 10 copii de varste variate, rad isteric si mananca seminte, mere verzi si alte prostii, canta, sar, sau stau tacuti! Astia suntem noi...."Copiii copaci".O parte din "Copiii copaci", la Sighisoara; lipsesc Tudor, Nicu si Dandi(care a facut poza, desi era ziua ei!!!)




In fine, ideea postului astuia a fost .... sa le multumesc celor catorva oameni care mi-au fost alaturi neconditionat ani buni...Voi sunteti cei care ati schimbat ceva la mine, in diferite perioade ale vietii mele; sunteti si unii dintre cei mai importanti oameni din viata mea!Ar mai fi cativa, pe care nu pot sa-i descriu prea bine din lipsa de...cuvinte.
Oricum, Multumesc! >:D<

My song is love....

Ador melodia asta! Ma linisteste atat de tare si, desi mi se intampla foarte rar (de la Sing for Absolution de la Muse incoace e ceva timp...) e una din melodiile pe care le pot asculta o zi intreaga fara sa ma plictiseasca sau sa ma deranjeze. Nu beneficiaza de un videoclip oficial, asa ca am postat ce-am gasit( live Toronto 2005). Nu are rost sa spun mai multe despre melodia asta! Nu ar avea nici un farmec...
Coldplay - A message

Lectia de azi

Am invatat azi, dupa o serie de mici evenimente care pentru altii vor fi nesemnificative si pe care nu am de gand sa le numesc, ca ceea ce nu te ucide, nu te face nicidecum mai puternic! Din contra: ce nu te omoara, te lasa sangerand cu rani deschise in praful de zi cu zi, te lasa schilav si distrus: un caine pietruit ramas cu un singur ochi si 3 picioare, care arata mai degraba odios decat dragastos de fiecare data cand incearca sa se gudure.
Am mai invatat ca speranta nu e nimic altceva decat zgomotul pe care il face propriul corp cazand bajbait pe intuneric in groapa cea fara de fund care se numeste viata. Dar parea proasta e ca continui sa crezi ca speranta e luminita firava care ar trebui sa rasara de undeva, sa-ti indice chiar si pentru scurt timp unde anume te afli, sa-ti lumineze chiar si cel mai restrans spatiu inconjurator, sa te conduca spre alt corp care cade bajbaind prin aceasi groapa intunecata...

Cei ce ma cunosc, imi vor recunoaste pesimismul. Cei care ar trebui sa inteleaga ceva din ce-am vrut sa spun, nu o sa vada niciodata ce e in fata ochilor lor! Pentru cei ce nu ma cunosc, am scris nimicuri... Si-atunci, pentru cine mai scriu?!




Later edit:
Poza gasita pe net...nu stiu exact unde...sau de ce mi-a placut. Poate pentru ca are legatura cu o libertate pe care putini o mai recunosc, o mai resimt si o mai inteleg...poate. Imi pare rau ca nu am link. Mi s-a parut expresiva. Nu neaparat legata de postul meu...

Kill

M-am trezit uitand-ma speriata pe fereastra. Nu stiu cum am ajuns acolo sau la ce anume ma uitam. Nu se vedea nimic dincolo de suprafata transparenta de care imi lipisem fruntea. Cred ca a fost racoarea sticlei cea care m-a adus la realitate. Sub nici o forma nu-mi aminteam ce facusem orele trecute; ultimul meu contact cu realitatea a fost la scurt timp dupa ce ceasul mare de pe hol a batut de miezul noptii. Acelasi ceas anunta lugubru ora 3.
Mirosea in camera tare a crini si-mi amintesc de buchetul mare pe care l-am primit in ziua aceea de la A. Gandindu-ma serios la motivul vizitei lui, la cum s-a apropiat zambind ironic si mi-a cuprins fata cu mainile lui mari, la cum mi-a soptit la fel de ironic: "Copilo!", mi-am zarit propriile mainile; am simtit un fior rece, ca si cum cineva ar fi plimbat un cub de gheata pe spatele meu. Imi erau zgariate si pline de sange, de parca tocmai as fi iesit dintr-o padure deasa si plina de spini. Pe parchet, in dreapta mea, era lungit cutitul mare de bucatarie al mamei, la fel de plin si el de sange. Ma teameam sa ma intorc sa arunc o privire prin camera: ce s-ar fi intamplat daca as fi dat ochii cu si mai mult sange sau cu.....
Mi-am facut curaj...nu aveam de ales oricum. La nici un metru de mine, o dara de sange ducea drept, tarat, spre bucatarie. Clanta usii, plina si ea. Covorul din bucatarie, imbibat puternic in aceeasi nuanta inconfundabila de rosu. Incepea sa semene totul cu un scenariu prost dintr-un film de groaza. Mai lipsea doar sa fie furtuna si cineva sa tipe cutremurator pe un fundal muzical sinistru...
Am impins incet usa catre bucatarie, ingrozita pana peste poate de ce-as putea gasi acolo! Ce se intamplase cu mine in ultimele 3 ore? De ce eram plina de sange, zgariata si cu manecile bluzei mele albe sfasaiate si patate?! Si mai mult: de ce nu-mi aminteam nimic?!
Langa geamul din bucatarie, sprijinit cu capul de calorifer, asezat intr-o pozitie imposibila pentru un om de statura lui, inconjurat de o balta uriasa de sange, A. Plin de taieturi pe brate si pe piept, zgariat si el pe fata, cu ochii verzi deschisi larg, intr-un fel de cautatura salbatica, lipsita de orice scanteie de viata, arata mai infricosator decat orice altceva vazusem eu. Si vazusem multe....
Un om injunghiat si mort - niciodata!

            Ce s-a intamplat?!

            Ce-am facut?!

            DE CE NU-MI AMINTESC NIMIC?!

            AJUTOR!

            Ma aude cineva?!

http://sandervanderveen.deviantart.com/art/help-him-66760883

I miss you

Asta seara, imbracat in mantia-i intunecata, cerul se zbuciuma si vuieste salbatic. Ma astept sincer ca din secunda in secunda sa de dezintegreze si sa ia foc; sa arda indelung cu flacari mistuitoare. Milioane si milioane de bucati arzande de albastru-inoroiat alunecand in flacari catre pamantul neputincios. As putea jura ca acel albastru inocent de acum cateva ore a fost inghitit pe vecie si suntem blestemati sa traim cu intunecarea asta subita...Imi sare in minte peisajul lugubru din "Ciuma" lui Camus; prevestind prabusirea inevitabila, cu movile de cadavre putrezind in ploi nesfarsite.

Si totusi, nebunia asta de furtuna ce urla ca scapata din minti e atat de sublima... e o demonstratie de frumusete pura si forta nemarginita. Fulgerele spinteca cu pofta orizontul intreg si vantul isi canta nepoftitul duet cu tunetele.

Oare ti-amintesti tu, Paula, de dracul de furtuna pe care-l priveam fascinate de la fereastra ta intr-o vara de copilarie?!Planuise sa ucida tot in calea lui si si-a inceput sirul de crime cu mormanele de fier ruginit din curtea de peste drum... Ti-amintesti tu cand stateam serile pe butuci de lemn umed, prinse de maretia fiecarei scantei ce se isca din cerul suparat? Si de cat de teama ne era cu doar cativa ani mai devreme de fiecare element care prevestea furtuna: vantul, tunetul, norii ce curgeau de catre asfintit...
Si de fiecare data cerul se scutura de nori si furie si se arata iar albastru si imbucurator...
Ti-amintesti?!

---

Imaginea e prinsa de mine cu un telefon mobil, de unde si calitatea ei slaba...Oricum, mi s-a parut mult mai expresiva pentru furtuna de asta-seara decat ar fi fost o fotografie profesionista cu o calitate net superioara....

Life in mono

Imi incape viata-ntreaga intr-o cutie de chibrite. Si nici macar nu trebuie sa ma straduiesc sa o var inauntru...e ca si cum as incerca sa pun o singura margareta intr-o vaza uriasa; ramane atat de mult loc incat incep sa ma gandesc daca nu cumva irosesc prea multa apa doar pentru o floare. Totusi, nu ar fi o idee buna sa las floarea sa se ofileasca!Nuuu! Daca tot am cules-o, macar sa ma bucur de ea cat de mult posibil,nu-i asa?!

Cand eram mica obisnuiam sa ma uit la cer si sa ma intreb:"Oare cat de sus e cerul!?" Ma imaginam urcand pe o scara extrem de lunga pana la un moment dat - cand aveam sa ma lovesc cu capul de albastrul spalacit, ca si cum ar fi un tavan inalt, cu un bec mare in centru. Noaptea era pentru mine doar becul cel mare stins si o puzderie de becuri minuscule aprinse in loc. Aaaa, si luna!Luna era ca un tort mare de frisca agatat de tavan, pe care planuiam sa-l mananac singura odata ce ajungeam sus...mmmmmmm...

Si-apoi am crescut si-am daramat scara aceea infinta ce ducea la cer. Si-am lasat becul stins; imi plac mai mult beculetele cele mici si tortul cel mare. Cu toate astea, cineva se incapataneaza sa aprinda becul urias in fiecare dimineata!

Asa ca mereu, dimineata, imi rog viata sa se cuibareasca in cutia ei de chibrite pe care o arunc apoi in buzunar...pana la apus....

http://jadedyouth1980.deviantart.com/art/Coalesce-56137306

Intr-o alta ordine de idei:
1.nu se prea potriveste fotografia, dar asta e!
2.mai am o zi pana la bac!
3.*insert scream!!!*

Final countdown

Azi am uitat ca trebuie sa manac. Defapt, am ros azi-dimineata pe la 10 un covrig uscat si-am sorbit o cafea fierbinte si tare, doar ca sa fiu sigura ca sunt in stare sa raman treaza avand cartea de mate in fata. Da, bun, am ramas treaza, dar la ce folos?! Oh vai!

Deci una bucata Myna infometata cu 4 zile inainte de bac...si varza la mate!Evident!

Ploaie in luna lui Martie

Ochii-mi sunt incarcati de somn si genele mi se zvarcolesc imbufnate de refuzul meu de a dormi. “The Unforgiven II” de la Metallica imi zvacneste in minte, iar eu decid sa-mi sprijin fruntea de fereastra rece…prea rece! Ma trezeste si ma energizeaza intocmai ca o cafea tare, savurata in zori.

Imi intorc privirea spre dreapta, asteptand sa-ti intalnesc ochii verzi si privirea calda… dau insa de ochii absenti ai unui strain grizonat, imbracat cu un pluovar de prost-gust. Domnul acesta o masoara din priviri pe doamna de vis-à-vis si pe nepotul acesteia. Dansa are in jur de 50 de ani imbatraniti frumos, parul strans simplu la ceafa cu un pieptene-flutur si o tandrete nemarginita in gesturile dedicate nepotului sau. Copilul are o cautatura strengareasca, lipita cu un zambet de fata-i albicioasa si usor pistruiata. Isi priveste incantat portocala din maini, ale carei coji incepe sa le striveasca nemilos. Acum miroase a portocala in compartimentul nostru. Copilul surade multumit…

Imi cade iar privirea pe fereastra; un card de corbi croncane dezamagit in departare – se vede ca nu le prea surade ploaia care se porneste tacticos. Picurii se preling grasi pe sticla rece de care-mi lipesc iarasi fruntea. Se strecoara cumva mirosul ploii de afara si se amesteca cu cel de portocala.

Noaptea cade impaciuitoare peste munti. In zare se contureaza incet luminile unui oras care colcaie de oameni. Trenul alearga hotarat si neobosit, cu zuruitul sau mecanic, mortuar…

Buy me with a coffee

Miroase a cafea proaspat facuta, tare si amaruie; miroase a pui de vise iesiti din gaoace…

Mi-as dori sa primesc margarete; nu ca sa le schilodesc in jocuri copilaresti cu “ma iubeste?!, nu ma iubeste?!”, ci ca sa-mi aminteasca savoarea inocentei si a sperantei. Un buchet mare de margarete, un buchet de vise entuziasmate sa iasa la lumina, intocmai ca niste buburuze la soare primavara. Vreau sa miroasa a furtuni de vara si a cantec bland, a mare-nvolburata si a zambet de copil! Tanjesc dupa parfum de lumina tarzie, dupa fosnet de frunze in vant de toamna; vreau mireasma de piele arsa de dragoste si buze-nsangerate, de albe margarete in soare!

As vrea sa nu-mi mai amintesc de cana mare de cafea aburinda de pe masa si sa ma afund si mai mult in reveria ce m-a cuprins… dar mirosul amarui si tare ma trage afara din vise si catre el; ma trage catre aici si acum - noroaie si goliciune mohorata.

Unde e mirosul macilor nescuturati de vanturi si a trestiilor ce se leagana ritmic pe maluri nesfarsite? Dar cel al pasilor de indragostiti pe nisipul umed al noptii?!

Nu! E doar cafeaua mea fierbinte!

http://ascs.deviantart.com/art/Daisy-99553433

The places you have come to fear the most

Close your eyes!

De unde atata furie si neputinta dureroasa? De unde atata pofta de sange nevarsat?! Nici pacatul nu mai pare atat de grav – s-a convertit in neimplinire si Vai! ce jale la implinire!

Tumultul inefabil al vietilor netraite si nerostite se zvarcoleste in noroiul creatiei, peste care ploua cu jar. Libertatea si-a pus lanturi la maini si picioare, convinsa acum ca existenta ei a fost inutila.

Zeii pagani s-au coborat din ceruri si si-au reluat domnia in mari de pangarire. Porumbeilor le-au crescut colti pe care si-i infig adanc in carnea mea; lame ce-mi strabat fiinta fara un crancet macar! Nu pot opri sangerarea; credinta-mi zace, macelarita, in balti. Nu-mi mai vad decat ranile mustind a puroi, tasnind negru si putred, inecand fiecare gura de aer ramasa pura. Turbate, memoriile mele se napustesc, ca bestiile infometate, una aspura celeilalte.

Open your eyes!