Run

Zăpada murdară scărțâie sub tălpile ghetelor mele. Mi-au înghețat obrajii dar, ciudat, îi simt arzând. Îmi îndes nasul în eșarfa mea colorată, ascunzându-mi melancolia și frustrarea și dezgustul și tot ce mi se reflectă în privire. Miros a parfumul meu, și al lui, și al tuturor celor pe care i-am îmbrățișat azi. E aproape pustiu în frig, însă în fața bisericii, în genunchi și cu o mâna întinsă moțăie un cerșetor cu fața pătată; absent și împietrit, îmi ignoră ignoranța. Mi-am repezit pasul, aproape alergând. Pe lângă mine alunecă lumini și câțiva necunoscuți, mișcându-se somnolent într-un ritm opus alui meu.
Mă opresc la vitrina unei librării și-mi afund mintea printre titluri. Curg în memoria-mi cărțile la care tânjesc, pe care vreau să le absorb...
Mă uit la ceas și-mi arată că mai sunt 5 minute până la 19, așa că îmi reiau mersul lent, lăsând librăria în urmă. Ajung înghețată în cafeneaua de la numărul 5, etajul 1. Mă întâmpină lumină de lumânări, zeci de cărți împrăștiate pe etajere și o melodie familiară pe fundal. Îmi aleg masa din colț, de lângă geam și mă așez. Chelnărița-mi zâmbește și-mi aduce cafea și covrigei.
Pe etajera din dreapta mea, exact în poziția în care am lăsat-o, stă ”Mândrie și Prejudecată”; am de așteptat aproape o oră, așa că ridic cartea și o deschid la capitolul 10. E varianta în engleză și-mi amintesc ultimul paragraf pe care l-am citit:

Nothing is more deceitful ... than the appearance of humility. It is often only carelessness of opinion, and sometimes an indirect boast.

…

Mi-am pierdut noțiunea timpului, cafeaua mi s-a răcit. Ridic privirea și, așezat în fața mea, cu gura până la urechi și un carnet de piele în mână, stă el.
“Când ai ajuns?!”
“De ceva vreme….” și-mi sărută buzele mușcate, sângerii...

...nonsens

Murdare, așternuturile stau adunate într-un maldăr în colțul de după ușa. Sunt acolo de trei zile și patul e nefăcut de tot atâta timp. Zac ștearsă pe podea, cu poftă nebună de aer. Mi-am pierdut echilibrul mergând pe latura patului într-un joc prostesc și am căzut râzând... nu mai știu să mă ridic; așa că zac mai departe fără sens. Două musculițe bete se învârt deasupra capului meu. Cât o să mai pot sta așa, mă întreb.

Dincolo de mine, într-un univers paralel poate, mâinile mele se ating de altele, mai mari și mai dure. Podeaua nu e prăfuită și așternuturile se leagănă, ude și curate, în soare. Împrăștiate perfect, avioane de hârtie albă au dezertat în uitare prin întreaga încăpere. Soarele pătrunde prin fereastra larg deschisă și-mi încălzește degetele veșnic reci.
Om adorat cu zâmbet plin de dor și ochi de drac, râde cu poftă din senin...

NU!

Altundeva, altcândva...
...corp mirosind a cupru, dansează desculț pe aceeași podea veche, de lemn, în ritmul furtunii nebune de vară. E miez de noapte...

DE AJUNS!

Îmi ridic privirea amețită de pe podea și culeg brațul de cearceafuri de după ușă; mă îndrept spre camera de alături, cu un colț alb târâind lălâi după mine...mâine o să fie soare și-am să construiesc avioane de hârtie, iar așternuturile ude vor atârna...