...

If it hurts so bad, why do I keep hitting myself with a hammer?

Because it feels SO good when I stop!

Magie

M-a socat mereu cum oamenii de la munte pot sa traiasca pe varfuri stancoase, avand ca singura cale de acces catre casutele lor o poteca ingusta si ingrozitor de abrupta, cum topaie sprinteni de pe o piatra pe alta incarcati cu tot felul de lucruri si cum, indiferent de cat de obositi ar fi, raman la fel de ospitalieri si bine-dispusi. Cand patrunzi intre munti, in satele pierdute prin paduri, patrunzi defapt intr-o alta lume; e basm si e legenda. Toate povestile pe care le ascultai copil fiind iti par brusc reale. Aici prind viata Fetii-Frumosi si Ilenele Cosanzene - rosii in obraji si cu par de culoarea fanului uscat - zmeii cei batrani si haini si toate celelalte creaturi care ti s-au perindat vreodata prin imaginatie. Si-apoi, tocmai cand te gandesti ca lumea asta magica e imposibila, gasesti, in mijlocul pustiului unde nu respira tipenie de om, cate o banca cioplita din vre-un trunchi prabusit si ti se pare ca numai o zana fermecata sau o ursitoare ar fi putut sa-si caute loc de odihna intr-un loc atat de ciudat. Cand te astepti mai putin, se iveste aruncata cate o casuta de pamant, vestigiu de pe vremea strabunilor demult prefacuti in praf, de parc-ar fi casa blandei Sfinte Duminici…si-atunci te vezi din nou plasat in basmele copilarei.
Seara e racoare. Dar aici nici macar racoarea nu e aceeasi. In lumea asta cu totul noua, racoarea e o binecuvantare divina, care iti mangaie pielea cu o tandrete desavarsita si-ti da peste cap toate convingerile cum ca frigul n-ar face bine trupului. Adevarul e ca singura vinovata pentru felul in care te inconjoara si te surprinde aerul rece e lasarea magica a serii…
Noaptea e categoric rupta dintr-un alt taram. Puzderia de stele si felul in care cade lumina lunii peste varfurile stancoase te duc cu gandul la o imbratisare impartasita de doi indragostiti. Zorii de zi par a comite un sacrilegiu de fiecare data cand se lupta cu intunericul, starpindu-i pentru cateva ore pretentiile de maretie. Dimineata si seara, cand soarele e nehotarat daca ii e mai bine ascuns dupa brazi si stanci sau catarat sus pe cer, lumina si umbra devin pentru cateva minute compatibile si par a fi instrumente muzicale combinate special pentru a interpreta un cantec sublim.
Te infioara fiecare freamat de tei din fata portii, ti se pare diferita fiecare melodie mormaita de greierii din iarba si te vrajeste sunetul romantic pe care il scot stropii de ploaie cand izbesc stancile goale. Si apoi, dupa fiecare magica ploaie, norii care se strecoara printre munti par ghiare de zmei care-si revendica taramul vrajit zgariind si sfartecand bucati din fiecare pisc.

Cu toate astea, eu tanjesc nebuneste dupa mare…